Englezul William Blacker a publicat această carte în anul 2009 la editura John Murray Publishers și însumează peste 300 de pagini. La ora actuală, numele său este întâlnit în „Daily Telegraph”, „Ecologist”, „Art Newspaper” și „The Times”. În anul 1989, făcând o călătorie în România a ajuns și în satul Breb din Maramureșul voievodal (locuit de români, sași, evrei – până în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial - și țigani, s-a îndrăgostit de peisajul, oamenii și ospitalitatea acestora și s-a stabilit aici, pe o perioadă nedeterminată, trăind în familia lui Mihai și Maria, țărani simpli, între anii 1996 și 2004, aproximativ 7 ani, departe de zgomotul și viermuiala orașelor; cei doi l-au tratat ca pe un fiu, mai cu seamă că nu aveau urmași. El se adaptează traiului localnicilor, le adoptă vestimentația, încercând să se comporte aidoma băștinașilor. Participă la muncile agricole legate de succesiunea anotimpurilor sau de ciclul vieții (naștere, căsătorie și moarte); primăvara a arat pământul cu plugul tras de cai, vara a cosit și adunat fân, iar iarna a cărat lemne din pădure, cu sania, a mâncat alături de ei, s-a odihnit odată cu ei și, bineînțeles, a învățat să bea horinca maramureșeană, pe scurt a învățat să trăiască la țară în armonie cu natura, iar comunitatea l-a socotit ca pe unul de-al lor. Dar, în tot acest timp, el a ținut și un jurnal, care s-a transformat în această carte unică, mai ales pentru vestici, care au știut prea puțin despre neamul nostru. De-aceea, probabil că Robert Fox, i-a făcut o cronică favorabilă în „The Telegraph” din 12 martie 2019, apreciindu-i calitățile de scriitor, dar și de povestitor, când face referiri la comportamentul țiganilor, ale căror principale activități par a fi: muzica, dansul, bătaia, băutura și procrearea, ordinea putând fi aleatorie. Firește, cronicarul face aluzii și la aventurile autorului cu frumoasele surori țigănci, Natalia și enigmatica Marishca (cu aceasta din urmă va avea și un fiu, Constantin, căruia îi dedică acest volum), în acest sat, care este scris cu pseudonimul Halma, și unde are și o casă, cumpărată de autor.
W. Blacker a scris despre viața aspră a acestor locuitori care, de-a lungul timpului au fost persecutați de diverși invadatori sau au trăit regimul dictatorial al lui Ceaușescu, pe care Robert Fox îl compară cu un Macbeth al blocului comunist.
Autorul nu critică pe nimeni, el observă și relatează ceea ce vede, aude sau simte cu deosebit talent de povestitor; el scrie despre meserii pe cale de dispariție: faurul sau potcovarul satului; observă și relatează despre borcanul cu nisip în care arde o lumânare, borcan pus pe pieptul mortului (comentariile sale sunt savuroase), sacrificarea porcului în ogradă și gustarea din urechea lui „Ghiță” – lucru care îl determină aproape să plângă, spre uimirea țăranilor; nu lipsește ludicul tipic englezesc atunci când înfățișează cuibarul cu cele 8 ouă de rață, clocite de o cloșcă, din care au ieșit 8 boboci, care, spre disperarea „mamei” lor, s-au aruncat în apă într-o zi de vară dogoritoare. Fantasticul ocupă un loc aparte; sunt evocate obiceiuri și tradiții legate de găsirea ursitului, descântece de deochi, blestemele, practicarea magiei negre etc; cu alte cuvinte, este un tablou viu al unei culturi ancestrale într-un moment de agonie, căci orașul, cu toate metehnele sale, îl asaltează zilnic.
Subliniem faptul că Blacker nu descrie satul maramureșean într-o formă idilică, nu-l idealizează, deși este fascinat de viața rurală, el vede că moartea își duce veacul foarte aproape de săteni, care mureau de bătrânețe, de boală, dar și trăsniți sau înghețați, iar unele tragedii se datorează – zice el – credințelor și superstițiilor consătenilor săi; unii cititori englezi au avansat ideea că acțiunea s-ar petrece prin anii 1600 sau 1700 într-o societate medievală. Pătrunderea industrializării în satele românești este descrisă ca un fenomen negativ care va duce la „moartea satului” românesc; nu tot ce este vechi trebuie aruncat la lada de gunoi a istoriei, există lucruri și fapte care trebuie păstrate și transmise generațiilor viitoare ne avertizează Blacker. De aceea, orășeanul englez aspiră să-și petreacă zilele departe de aglomerația citadinului. Pentru vestici, această poveste este despre cineva care a făcut ca visul lor să poată deveni realitate. Tradițiile, ospitalitatea și portul intrigă pe orice occidental. Scriitorul pledează pentru ca noua generație de juriști români să lupte pentru drepturile țăranilor și țiganilor și, în același timp, reproșează contemporanilor că nu respectă și promovează tradițiile, natura și înțelepciunea acestui neam atât de obidit.
Sunt convins că, după ce va fi tradusă în românește, - lucru pe care îl doresc să se întâmple cât mai repede - această carte, originală, nonficțională, va stârni interesul multor altor cititori. Italienii și maghiarii deja au tradus-o. Autorul poate fi considerat un adevărat ambasador al României, fiindcă a schimbat în bine mentalitatea vesticilor despre ea, îi delectează și îi încântă, cuvintele curg ca o respirație proaspătă, te captivează ca și când ai citi povestea lui Robinson Crusoe. Cronicile favorabile din „Independent on Sunday”, „Daily Telegraph”, „Sunday Times”, „Daily Expres”, „Country Life” și „Wunderlust” stau mărturie că trebuie s-o citiți și să vă bucurați și în dulcea noastră limbă română.

Icu Crăciun