Se cuvine ca,  cel puțin două zile din an, respectiv 30 ianuarie și 28 mai, ziua nașterii și morții, să aprindem o lumânare și să rostim o rugăciune în memoria Cardinalului Iuliu Hossu, OMUL cu cea mai lungă detenție și ostracizare cunoscută din România.

Face parte din galeria academicienilor năsăudeni-bistrițeni, primit în cadrul sesiunii din 2 iunie 1945, titlu declarat de președintele sesiunii Dimitrie Gusti, la propunerile acad. N. Bălcescu, Dimitrie Gusti, Theodor Capidan, episcopul Nicolae Colan , Andrei Rădulescu, care au făcut un gest de dreptate și recunoștință, față de cel care după trei ani a parcurs calea crucii comună făcănd parte din grupul celor șapte episcopi greco-catolici – Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, care au rămas până la moarte pe aceeași poziție de rezistență  pentru intrarea în legalitate a bisericii ce  cu onoare o păstoresc, până în ceasul supremei datorii.

După 1944, împreună cu toți ceilalți episcopi greco-catolici a respins fără teamă toate manevrele autorităților acelor vremuri, care vizau dezorganizarea și, în final, scoaterea în afara legii a Bisericii  Greco-Catolice Române. I-a pregătit pe credincioși pentru zilele grele care urmau.

Pentru faptele sale străine sistemului, a fost arestat în noaptea de 28-29 octombrie 1948, imediat după scoaterea înafara legii a Bisericii Greco-Catolice din România, împreună cu ceilalți episcopi români uniți, în cadrul prigoanei staliniste dezlănțuite împotriva Bisericii Greco-Catolice din ura față de credința catolică și față de comuniunea cu Scaunul Apostolic.

Între  anii 1950-1954, cardinalul din Milaș, a fost întemnițat la închisoarea din Sighet, în urma refuzului său repetat de a  abandona comuniunea catolică, unde a primit un tratament inuman, de neconceput într-o lume normală.

După așa zisa eliberare din închisoarea de la Sighet, la 4 ianuarie 1955, a fost dus cu domiciliul forțat în două mănăstiri ortodoxe, împreună cu încă doi episcopi supraviețuitori măcelului de la Sighet. Între anii 1955-1956 a dus o muncă susținută în rândul credincioșilor catolici, sfătuindu-i să-și declare public apartenența confesională și a susținut reorganizarea  structurilor Bisericilor Greco-Catolice în clandestinatate.

A fost permanent în vizorul securității. Spre a nu mai fi în contact cu credincioșii, începând cu luna august 1956, a fost izolat cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea ortodoxă Căldărușani, vreme de aproximativ 14 ani. Acolo a fost supus până la sfârșitul zilelor sale unor continui presiuni și umiliri, care ar fi trebuit să-l determine să  renege comuniunea cu urmașul lui Petru și credința catolică.

Sfântul Altarului Creștin IULIU HOSSU, care în anul în care recent am intrat îl aniversăm și comemorăm la 135 ani de la naștere și 50 ani de la moarte, le-a vorbit tuturor despre suprema noastră datorie de a apăra Biserica, cu ajutorul Domnului, cu orice jertfă până la sfârșit. Să fim pildă de statornicie în primejdie și stâlpi de tărie pentru toți.

În anul 1969 a primit înaltul titlu de Cardinal în pectore de către Papa Paul al VI-lea. Înainte de aceasta, îi ceruse respectuos Papei să accepte ca el să-și continue lucrarea pentru Biserică în țară și să nu fie numit cardinal în timp ce Biserica sa era persecutată.

Din noaptea arestării, din primele clipe după gratii cardinalul a spus: “am coborât scările la subsolul ușilor ferecate, și ele de fier, și am intrat în celulă. Îndată după internare, căzând zăvorul, m-am așezat în genunchi și, cu fruntea la pământ, am dat mărire Domnului Iisus, care m-a învrednicit pe mine nevrednicul, de această mare cinste a temniței pentru credință”.

Academicianul nostru s-a stins de o moarte programată la data de 28 mai 1970 la spitalul Colentina din București și este așezat într-un mormânt al unuia dintre nepoții săi, în Cimitirul Bellu Catolic din București.

Ar fi o cinste pentru Sfânta Biserică și pentru enoriașii săi, dacă anul 2020, l-am declara “Anul HOSSU”.